De cand am sosit de la Bucuresti am simtit un gol in stomac care nu se umple cu nimic. persista cu zilele. Initial credeam ca imi era foame, dar chiar dupa ce mancasem mult nu disparea. Apoi am crezut ca sunt indragostit, dar nu era nici asta. Nimeni si nimic nu putea sa imi umple golul. Ascultam mereu melodia asta si undeva in mine cadeam eu insumi in acest gol. Se facuse tot mai mare. Nici iesirile nocturne cu Traianu nu mai reusisera sa acopere acest inexplicabil gol. Viata din baruri nu mai era pentru mine, trebuia sa plec de acolo in acea noapte, sau sa fug…Am pus lacat pe viata mea dezordonata de la Bucuresti si cand am ajuns acasa nu mai aveam nimic de facut decat sa stau si sa astept. Ai aparut tu cumva, m-ai luat de mana, am dansat ca nebunii, am inotat, am mancat KFC, am mers la film, la teatru, cu masina si la final am descoperit primii fulgi de zapada. Ningea. Cadeau fulgii in golul din mine. M-ai lasat in strada, langa lumina unui felinar. Si tot ningea peste mine incercand sa umple golul, se renascuse copilul in mine, scotea limba ca sa prinda fulgii, se prostea facand urme prin zapada, aluneca, cadea si apoi radea… Nu mai vroia sa ajunga acasa. Nu mai exista casa pentru el pentru ca fulgii de zapada nu vin de acasa si ei nu se intorc acasa, ei vin de nicaieri si ajung nicaieri…”yes, it’s bringing me down” ….dar ei cad usor pe sol, fara sa se lovesca. Mi-am creat un gol in care acum ninge iar dimineata urmatoare o sa ma gaseasca sub un strat gros de zapada. :)

Advertisement